Viață
Jumătatea mea cea calmă, extraordinar de frumoasă și aproape inuman de elegantă: draga de soră-mea
0 Like Anamaria Lembrau 11 decembrie 2025
Jumătatea mea cea calmă, extraordinar de frumoasă și aproape inuman de elegantă: draga de soră-mea
Soarele este perfect, fiindcă în concediu noi avem aproape zilnic noroc de soare perfect. De sub umbrela uriașă care ne ocrotește DOAR capetele (care au fețele incluse și despre ele fiind vorba, de fapt), una dintre noi zice, în timp ce scutură nisipul de pe prosopelul mic, nr. 3) - Mutăm mobila? - Imediat după Saphire? - Perfect. Ce frumos te-ai bronzat de ora trecută încoace! - Și tu! Love you! - Love you! După Saphire, începe ritualul de mutat mobila, ea fiind alcătuită din două sau trei șezlonguri (unul pe post de șifonier și/sau cuier), măsuța ticsită de frappe-uri, ice cafele, papuci/sandale, ape de băut, cărți, creme și bronzoale, scrumieră și multe altele (despre care nu știm mereu cum și de unde au apărut acolo) Saphire este, evident, cântecul. Pe care l-am dat tare și pe plajă în ziua […]
Doamna de la Poștă, doamna drăguță de la coadă și 3 minute magice într-o oră foarte hâdă
Nu știu de când nu ați mai intrat într-un oficiu poștal, eu am intrat ultima dată mai degrabă recent. A fost o vreme în care îl vizitam destul de des pe unul de pe lângă Palatul Universul, pe vremea când eram cu serviciul în zonă și, o dată la ceva vreme, plecam cu fetele din birou să ne facem obscen de bogate, jucând cu toată nepriceperea la loto. Minutele alea pe drumul în care măream pasul spre speranța că măcar pe una dintre noi o va lovi pleașca premiului cel mare și va fi darnică și cu celelalte erau miere-n suflet. Nu, n-a câștigat niciuna niciodată și, oricum, nu despre acest oficiu poștal mă pornisem să vorbesc, cin despre un altul. Clasic, mic, înghesuit la parter de bloc, plin de oameni pestriți într-o dimineață în care, din nu știu ce […]
Ratonul jefuitor beat muci, maimuța de la zoo care nu se putea lăsa de fumat sau papagalul care și-a pârât stăpânul că are amantă?
Meseria asta prin care am navigat 30 de ani este destul de apăsătoare, că, de fapt, ești expus zilnic la nenorociri, disfuncționalități, neajunsuri, tristeți, furie - una peste alta, la neplăceri. Nu știu cum or gestiona colegi acest aspect deseori dur (care ar fi super să fie abordat și tratat ca atare), ce știu e că, vreme în urmă, mi-am inventat "Schema cu Ratonul Beat". Adică te miri ce întâmplare complet țicnită de pe te miri unde pe planetă, una care mă amuză în asemenea hal încât îmi vine să pun mâna pe telefon și s-o povestesc tuturor amicilor din lista de prieteni. Sau să scriu despre. În ultimele zile, am oscilat enorm între ratonul beat mangă după ce-a dat spargere la magazinul de citirici și domnul care a înghițit, în scop de furt, un ou Faberge. Hoțul prin înghițire […]
„Potolește-te, c-o să ne găsească moarte-n casă!”. Cel mai bun Crăciun poate fi cu vin, brânze împuțite, struguri, nuci și prietena Liv
Mă gândeam în câte feluri s-a schimbat de-a lungul anilor, în mine, definiția pentru "cel mai bun Crăciun". Călătoria asta - care arată ca o beteală de brad kilometrică, încâlcită de pisica Uț pe care a luat-o damblaua jocului din cauza sclipiciului - începe undeva pe la Crăciunul la tanti Aneta, sora lui taică-miu, o minune de mătușă care aduna în casa de la Constanța tot familionul și unde m-am perfecționat în transformarea rarelor portocale în podoabe de brad. Tot acolo, Albă ca Zăpada a devenit cea mai bună prăjitură din Univers (Moni și Tatinica făceau o cremă de vanilie dumnezeiască). La capătul celălalt e Crăciunul trecut, la mama la Lumina, cu copiii mei acum adulți și cu puzderia de nepoți, dar mai ales cu șocul vișinatei perfecte pe care o face mama pe ascuns, habar nu am de când. […]
Tehnica perfectă de adormit copiii, funcționează impecabil de dinainte de Moș Nicolae și până la Moș Crăciun
Eu am scăpat, Slavă Cerului, ai mei sunt mari, deja fac nopți albe pe bărbile lor, dar mi-a amintit tehnica de adormit copiii o prietenă cu copii la vârsta la care, între "Noapte bună, copile" și adormitul propriu-zis, trec undeva între una și opt săptămâni, nici nu mai contează exact cât,, că oricum timpul se trilată. E complicat să pui la somn și un singur copil, că oricum, imediat după ce a aterizat în pat, își aduce aminte că: - Îi e sete; - L-a luat cu pipi; - Mai vrea o mască de pupici pe ochi; - Parcă îl gâdilă ceva la/pe/în burtă, "mă verifici, mama?"; - mai trebuie inspectat o dată "SubPatul", să nu fie acolo fie un spiriduș al casei foarte rătăcit și trist, fie un ceva balaur transparent strecurat, depinde de cele mai recente povești pe […]
Am visat că a murit Putin și am fost la înmormântare (care semăna cu înmormântarea lui tataia)
Știți dubioșeniile acelea de vise care au câte-un fragment dement - neverosimil la modul că poate fi și SF, amestecat, într-o cinematografie perfectă, cu niște bucățele de amintiri, printre care se strecoară secvențe din realitatea foarte reală a ta și din care te trezești ca lovit de accelerat? Ceva de felul ăsta am pățit cu visul ăsta în care am visat că a murit Putin. Ca și cum nu era de-ajuns, era înmormântat la Nuntași, în satul lu' bunică-mea și bunică-miu, mai exact și ba era puhoi de lume, ba am rămas singură cu coșciugu', pe lângă care cotcodăceau nervos niște e găini și sâsâia un gânsac plin de noroi și găinaț. Culmea culmilor e că a fost un vis de după-amiază Dimineață m-am trezit, am făcut cafea, m-am certat și m-am împăcat cu pisica, am vorbit telegrafic cu băieții, […]
Războiul femeii cu ea însăși, Punicele sunt nimic
Or fi fost ele crâncene Războaiele Punice, și necazul Peloponesiac a fost mare (mai spre zilele noastre cred că nu doresc să privesc), dar războiul femeii cu ea însăși poate fi, și el, cumplit. Este și vechi, credința mea este că durează de dinainte de a se inventa oglinda și e purtat de dinainte ca un deștept (sau o deșteaptă, orice e posibil) să se trezească dat cu capul de toți pereții de Inspirație și să pună împreună cuvintele "standard de frumusețe". Dar acum, în minunata lume nouă, dotată cu internet și cu reclame uriașe cărate de mașina alături de care ești blocat în trafic de ieri, este rău de tot. La televizor, în afară de teleshoppingul cu răzătoare, tigăi și bormașini, reclamele sunt cu doamne superb aranjate în bucătărie, al naibii aburu' ala din oală dacă afectează vreun pic […]
Marele secret al gemenilor pe care îi vezi pe stradă îmbrăcați la fel
Am ieșit un pic prin prin oraș - chestie care n-a fost cea mai strălucită experiență, dar asta este altă discuție. Și, în drumul ăsta încâlcit prin ploaie și prin traficul care e cum e, am ajuns pe la coloanele blocului de peste drum de Sala Palatului. Acolo, o mamă cu un copil de-o mână și cu altul de ailaltă, fiecare trăgând de ea de direcții complet diferite. Gemeni. Îmbrăcați la fel: cizme de cauciuc cu broaște, pelerine de ploaie albastre, pline de mari stropi de ploaie colorați. Eram la singurul bancomat din zonă când, prin spatele meu, a trecut un cuplu +65, evident de-al zonei - domnul cu palton și pălărie, doamna similar cochetă (genul cu pălărie, eșarfă și ruj inclusiv la nonstop, că nu se iese oricum din casă); doamna era la brațul domnului, care ținea o umbrelă […]
Aș putea fi arestată ca fraiera, din cel mai tembel (dar strălucitor) motiv
Undeva în viața asta a mea, am făcut o trecere smucită de la "dar eu nu pot decât argint" la "vai, ce superb e acest cataroi auriu, eu numai așa ceva voi purta" și naiba s-ar fi gândit că, probabil, aș putea fi arestată din cauza acestui aspect strident al superficialității pe care o manifest des. "Dar să știți că nu-s așa grele cum par" Se făcea că eram prin trafic, prin București, și m-a tras pe dreapta un domn polițist, în timpul efectuării unui control de rutină. Am tras frumos pe dreapta, am zâmbit ca și cum m-aș fi bucurat că am fost trasă pe dreapta, am deschis geamul și-am auzit o voce mega neutră: - Bună ziua, sunt agentul Polițistul Dumneavoastră Preferat, actele dvs., vă rog! Am scos toate actele care se scot în asemenea împrejurări și, când […]
Aseară a crăpat centrala, dimineață m-au năpădit amintiri pe care le-aș povesti celor mai nostalgici după comunism
Centrala a crăpat aseară, undeva după ora 8, după ce avertizase scurt de vreo două-trei ori, dar prea scurt și prea disparat ca să pun mâna pe telefon la primul semn (sau poate că așa mă amăgesc eu acum, foarte probabil). La nostalgie și nostalgici după comunism nu m-am gândit deloc atunci, ci dis-de-dimineață, încă de dinainte să mă preseze pisica să-mi fac mai repede cafeaua, ca să pot să mă concentrez asupra nevoii matinale ale Majestății Sale, plicul. Aseară, eram mult prea ocupată și cu enervarea pe mine (că n-am acționat mai repede) și pe situație, și cu telefoane disperate după reparație. Din fericire, acum câțiva ani am descoperit o firmă de intervenții senzațională (am salvat-o în telefon Service Mega Bestial Centrală), cu call center nonstop, iuțeală în programări, decență în preț și oameni foarte drăguți și pricepuți. A […]
Cele aproximativ 15 secunde în care fiii mei m-au lăsat fără suflare
Cred că, dintre toate ființele Universului, copiii se pricep cel mai bine să te lase fără suflare. Bine, în logica asta, toți ne naștem cu acest talent, îl exersăm pe părinții noștri, după care ne facem mari, mai pierdem din îndemânare, devenim părinți și experimentăm de pe partea cealaltă a problemei, ca să vedem și noi cum e. Principiul compensării, în forma sa cea mai pură. Ziua în care m-au lăsat la propriu fără suflare era perfectă zi de vară În vara aia, cred că am dat fuga la mare în fiecare weekend. Când cu băieții, când de capul meu, să stau la plăjit și prăjit de manual, adică: aprox. 10 ore la soare, 2 frappee-uri, ceva hectolitri de apă și o carte. Asta era varianta less răsfăț egoist, more puericultură - mamă responsabilă. A fost bestial: apa era la […]
Bună dimineața la domnul Bolojan, doamna Majorarea TVA și domnișorul Eșec, nasolul din curtea școlii care îți fura sandvișul în pauză
M-am oprit aseară să mai fac niște cumpărături, că aproape zilnic sună telefonul cu vestea că "Mama, scuze, dar cred că am rămas fără...(te miri ce)" . De fiecare dată după ce ies cu papornițele de la supermarket și le îndes în portbagaj, stau în mașină vreo 5 minute special ca să mă enervez citind bonul, secțiunea TVA (fac asta de câțiva ani, nu doar de când ne-a salvat domnul Bolojan cu majorarea TVA, despre care tocmai am citit ce mare eșec se dovedește a fi). Cu câte felii de pâine dăruim zilnic masa Guvernului Ritualul cu inspectat valoarea TVA din banii pe care-i dau pe diverse (adică pe orice) s-a născut când mi-a venit pe email o factură la curent în lună de iarnă, n-aveam ochelarii la îndemână am mărit monitorul de douăjde ori și s-a nimerit măritura fix […]
Cele două lucruri pe care le-am învățat în cele două săptămâni în care am crezut că am cancer
Cred că teama de o boală rea de tot - unde "cancer" sună foarte rău sau poate chiar cel mai rău - ne vizitează pe toți la un moment dat. Că poate să apară foarte neașteptat și foarte aproape de tine și îți amintești, brusc, cât de fragili și lipsiți de orice scamă de control suntem, de fapt. Că trece timpul și te lovește în moalele capului realitatea "well, soro, vezi că acum ești și tu în zona de vârstă de risc" (și habar n-ai când naiba s-a deschis ușa aia). Chiar cred că teama asta de o boală cum e cancerul poate să dea târcoale oricui, la un moment dat. La mine, a făcut-o în două feluri: unul teoretic, atunci când s-a îmbolnăvit cineva foarte drag (și, printre altele, a născut în mine întrebarea "OK, tu ce-ai face dacă?...", […]
Vizita preferată la mall a fost cu “Doamna, mă scuzați, aveți fusta prinsă în chiloți. Da’ unde ați găsit brazilieni cu Hello Kitty?”
Nebunia cu Hello Kitty (că a existat, se știe) m-a prins într-o fază de adolescență foarte întârziată și intrată într-un aprig proces de recuperare pe undeva după 35 de ani. Cum nu cred că sunt singura ființă umană care a pățit încâlceală de cronologie pe firul vieții, nu mai detaliez, n-ar avea rost, bine că m-am prins eu la un moment dat. 😍 Cum s-a tradus Țicneala Hello Kitty în viața mea: 🐱 O bluzică de casă albă, dintr-un bumbac splendid de molicios-mângâietor, cu faimoasa mâță creionată minimalist pe piept (recunosc că am o interpretare dubioasă a ideii de minimalism😍) 🐱 O husă de tabletă, pe care mi-au ales-o băieții dintr-o sută, de cum a fost văzută; 🐱 Niște pijamale - maieu și pantaloni scurți - pe care se plimba Hello Kitty cu ochelari de soare; 🐱 O pijama din […]
Noi chiar supraviețuim miraculos, în fiecare zi, acestei situații numite „țara noastră”
Sentimentul ăsta puternic (și periodic) că noi zilnic supraviețuim miraculos în țara aceasta a noastră l-am trăit prima dată, cu exact aceste cuvinte, Crăciunul trecut, care a fost, nu știu dacă vă mai amintiți, unul incredibil de ploios pe-aici, prin sudul țării, dar și prin est. Fusesem cu băieții la mama, la Constanța, mamă care a umplut casa cu copii și nepoți ai ei (un lucru de fiecare dată spectaculos, fiindcă adunați suntem, inclusiv numeric, ceva remarcabil 😍). Un pic despre cel mai gustos și neașteptat cadou de acel Crăciun Până la drumul înapoi către casă, lucrul definitoriu pentru acel Crăciun a fost informația neașteptată că mama face vișinată. O vișinată bestială, de-aia care e dulce fără să fie prea dulce, păstrează intactă minunăția gustului de vișină și mai are și un dumnezeiesc iz de sâmbure. Am 52 de ani […]
Cea mai mare prostie pe care am făcut-o de nervi, dar am râs cu dureri de burtă și de atunci o tot repet
Prostia asta cea mai mare pe care am făcut-o este și cea pe care o tot repet din două motive. Pe de-o parte, fiindcă funcționează uimitor într-o situație neplăcută recurentă, pe de alta, fiindcă mă amuză ca prima dată (când s-a născut din nervi și un pic de disperare, dar a avut un splendid twist). Și este din categoria lucrurilor ălora complet tembele care, cumva, te și amuză. Alea despre care oamenii zic "Doamne, ce prostieeee!", dar și zâmbesc un pic în vreme ce se miră de Asemenea Ceva. Premisa zero e debandada cu bazele de date în care ne-am pomenit în ultimii ani, că fix asta se întâmplă și sigur ați pățit și voi. Te poate suna oricând oricine: un domn care îți propune o mega investiție, "dacă o faci ACUM, o să trăiești restul vieții pe un vapor […]
Toți acești oameni care ne salvează și care niciodată nu rostesc cele două cuvinte care contează
Nu știu câți dintre voi ați socotit cu exactitate, mie îmi iese că suntem în campanie electorală neîntreruptă de vreo 3 ani și ceva, timp în care ne confruntăm cu o inflație de oameni care ne salvează. Bine, situația este cvasi generală, ni se oferă sau promite salvarea din toate direcțiile, acum vorbesc în primul rând despre politicieni. Toți ne salvează, în general de Ceilalți care, pe cale de deducție, ne vor duce la pieire. Ne salvează de toată gama de pericole, de la războaie, sărăcie și furtuni și (când e cazul) încălzire globală până la blocaje în trafic și, deloc în ultimul rând (chiar dacă printre rânduri), ne salvează de noi. Pentru că - și asta e și mai simpatic - oferta nu vine niciodată cu, să zicem, cumsecădenia pe care o presupune operațiunea de salvare. Nu, noi suntem, […]
Cel mai bun om pe care l-am întâlnit în viața mea e doamna din patul de alături de la reanimare
Cel mai bun om din viața mea a apărut în cel mai negru, mai dureros și rău moment din viața mea. Cu câteva ore în urmă, o pierdusem pe Maria. Eram la reanimare, după o cezariană de urgență. Simțeam nimic și TOT, în același timp. În semi trezirile din anestezie, știam unde sunt, fără să-mi fie clar unde mă aflu. Îmi simțeam fiecare celulă cum zvâcnește, în vreme ce mă simțeam paralizată. Cel mai crâncen urlet pe care l-am urlat vreodată n-avea nici cea mai mică vlagă să iasă din mine. Acum, când mi-l amintesc, mi-l imaginez sleit, prăvălit pe o dușumea și rezemat de un perete dintr-o stranie și întunecată încăpere din mine. În nări aveam miros de durere (ce ciudat, realizez că nici acum nu-mi vine să-i zic Moarte!) Când mijeam ochii, privirea nimerea într-o ceață gri cu […]
Bună, sunt Anamaria, mi-e o frică de fac pe mine, dar m-am hotărât (cred că😍)
Sunt Anamaria, o femeie +50 de ani care muncește de la -20 și trăiește din scris. Dar cu textul ăsta am pățit ce n-am pățit niciodată în viața mea: scriu, șterg, scriu, șterg, pun pauză, scriu, șterg, mă enervez, iar pauză, apoi iar mă pun să scriu, din nou șterg.... În final, iaca, scriu 💪 Și am scris, în decenii de joburi, despre orice, sub toate formele (știri, editoriale - zise și "mărgici" - proiecte, campanii....) Am scris despre necazuri, despre bucurii, despre politicieni tembeli, despre iluzii cu politicieni, despre reușite, despre apocalipse (scuze, dar da), despre răpiri, despre copile violate de juma de sat cu anii, despre corupție, despre târguri și veselii de Crăciun, despre alegeri, despre oameni remarcabili și tăntălăi ticăloși, despre frustrare, despre speranță, despre durerea aia a mai dureroasă, despre mânie, despre neputințe, despre știință, despre […]