Or fi fost ele crâncene Războaiele Punice, și necazul Peloponesiac a fost mare (mai spre zilele noastre cred că nu doresc să privesc), dar războiul femeii cu ea însăși poate fi, și el, cumplit.
Este și vechi, credința mea este că durează de dinainte de a se inventa oglinda și e purtat de dinainte ca un deștept (sau o deșteaptă, orice e posibil) să se trezească dat cu capul de toți pereții de Inspirație și să pună împreună cuvintele „standard de frumusețe”.
Dar acum, în minunata lume nouă, dotată cu internet și cu reclame uriașe cărate de mașina alături de care ești blocat în trafic de ieri, este rău de tot.
La televizor, în afară de teleshoppingul cu răzătoare, tigăi și bormașini, reclamele sunt cu doamne superb aranjate în bucătărie, al naibii aburu’ ala din oală dacă afectează vreun pic rimelul, blașul ori rujul. Și doamnele răcite, cărora le zvâcnește nasul plin de muci sau pe care le doare burta de la ciclu, sunt perfecte.
Peste toate domnesc catraliardele de produse care cică astupă TOATE imperfecțiunile, anihilează ridurile, fac părul mătăsos și unduios ca de zână și, în esență, dau tinerețea la loc în om. Dacă doriți, putem discuta și despre beach body și filmulețe de pe net în care niște cetățeni strigă la tine că „trebuie doar să vrei, faci foamea și faci sportu’ două săptămâni, după care intri și tu în rândul lumii corespunzător arătoase.”
Adică, jur, n-aș vrea să fiu puștoaică în ziua de azi. Era greu și pe vremea mea, dar acum e iadul.
Și eu am purtat războiul acela, iar vremurile erau de-a dreptul blânde
M-a mai apucat la un moment dat spovedania aceasta: de-a lungul primei părți a vieții, m-am războit cu toate trăsăturile.
Cu ochii, că unu’ fuge ca nebunul, uneori și celălalt.
Cu sprâncenele, că una-i creață și alta e doar zburlită.
Cu nasu’, că i-am fript, când eram mică, un dos de perie de haine (de-aia de lemn) de nu m-a uitat niciodată.
Cu pistruii – pe asta n-o înțeleg nici eu, nici azi.
Cu fruntea, că-i prea mare și cu dinții, că-s prea mici.
Aș spune că buzele au scăpat în mod miraculos, dar nu sunt foarte sigură.
Îmi amintesc aceste războieli în unele dimineți, la spălarea pe dinți, când îmi scapă ochii în oglindă și descopăr periodic ce bandită este gravitația cu fața omului. Sau bag de seamă că a mai apărut un rid (care IERI NU ERA!) . De fapt, nu e niciodată unul singur, astea vin în haită și își stabilesc domiciliul pe fața ta.
Atunci îmi aduc aminte de Bătălia de la Sprânceană și mă umflă râsu’.
N-am cum să-i spun fetei ăleia care eram și care se războia prostește cu ea că se războiește prostește cu ea. Da’ tare aș face-o. I-aș mai spune că nu e vorba deloc despre o sprânceană creață și-alta nu.
Și că nici nu trebuie să se chelească așa, probabil că un pic ostentativ, ca să arate că „nu-i pasă de acest aspect, deoarece este mult prea complicat”,
Dar, chiar dacă fata aia era cam bleagă, acum am învățat să-mi fie drag de ea. Cu tot cu balerinii ăia portocalii de la Revelion (și cu accesoriul improvizat, dintr-o cârpă tot portocalie, și prins de rochițica neagră cu floricele, ca să fie ținuta mai fistichie)
