Nebunia cu Hello Kitty (că a existat, se știe) m-a prins într-o fază de adolescență foarte întârziată și intrată într-un aprig proces de recuperare pe undeva după 35 de ani. Cum nu cred că sunt singura ființă umană care a pățit încâlceală de cronologie pe firul vieții, nu mai detaliez, n-ar avea rost, bine că m-am prins eu la un moment dat. 😍
Cum s-a tradus Țicneala Hello Kitty în viața mea:
🐱 O bluzică de casă albă, dintr-un bumbac splendid de molicios-mângâietor, cu faimoasa mâță creionată minimalist pe piept (recunosc că am o interpretare dubioasă a ideii de minimalism😍)
🐱 O husă de tabletă, pe care mi-au ales-o băieții dintr-o sută, de cum a fost văzută;
🐱 Niște pijamale – maieu și pantaloni scurți – pe care se plimba Hello Kitty cu ochelari de soare;
🐱 O pijama din finet, ceva vișiniu deosebit de frumos, model băiețesc, plină de Hello Kitty ba în halat, ba sub plapumă și diverse alte ipostaze specifice anotimpului rece;
🐱 Last, but not least, setul de chiloți (DE DAMĂ, NU DE COPII!) de la Oysho, pe vremea când era magazinul perfect pentru haine, halate, papuci de casă și chiloți neplictisitori, eu, sora mea și câteva prietene nu înțelegem de ce ne-a fost răpită această bucurie, fiind înlocuită, efectiv, cu imperativul „FACEȚI SPORT!”.
Acel set de chiloți Hello Kitty – îl luasem pe cel bogat, de (cred că) 7 bucăți, croială brasil (aș putea jura și-n ziua de azi) a fost unul dintre cele mai fericite capitole de lenjerie intimă din viața mea. (I love dantela, evident, dar aceia au reprezentat un episod chiloțăresc Absolut Special)
Într-o zi, am scos-o pe Hello Kitty la lumina aia orbitoare de pe hol de mall
Era o zi obișnuită. M-am dus la mall să-mi iau o cafea preferată.
Eram îmbrăcată într-o fustică midi dintr-un fel de dantelă-perdea, ceva dresuri negre, bocanci roșii de lac, pulover negru și, desigur, o pereche de chiloți cu Hello Kitty, care aveau să se dovedească asortați cu încălțările inclusiv la vedere.
Cert e că mă simțeam foarte cool pe outfit.
Treaba e următoarea: chiar și atunci când te simți cool pe outfit, poți să ai urgența fiziologică „pipi”.
Am pățit, am ajuns cu bine la toaletă, am scăpat civilizat, m-am spălat pe mâini și am ieșit la loc pe „aleile” puternic luminate din mall. Relaxată fiind acum, mersul meu încântat de selecția și potriveala hainelor, încălțărilor și accesoriilor a fost și mai apăsat.
Umblam zâmbitoare, mă opream pe la vitrine, pășeam țanțoș mai departe… La un moment dat, am simțit eu o prezență constantă în spate, cu o suflare care, pe vremea aceea, ajungea mai ușor la ceafă, deoarece purtam freza model „semi-cheală”. Dar mi-am văzut de calea mea încă vreo 3 vitrine.
„Mamaa, vreau și eu chiloți cu Hello Kitty cum are doamna!”
La un moment dat, prezența a fost și mai prezentă. Era cât pe ce să mă opresc iritată, să mă întorc pe călcâie și să fac scandal pentru că „mă simt stalkerită”.
Când pornirea a ajuns la un milimetru de gest iritat, o mână m-a bătut pe umăr, după care am auzit o voce caldă și un pic jenată de femeie:
– Doamnă, mă scuzați, dar aveți fusta băgată în chiloți…
N-aveam multe variante de reacție. Și am ales-o pe aia cu râs, că mi s-a părut cea mai confortabilă.
I-am mulțumit femeii, am făcut o glumiță tembelă cu „Bine că-s curățică și asortată!” (nu știu de ce mi s-a părut ceva potrivit de zis în stânjeneala aia), i-am mai mulțumit încă o dată, iar când mă pregăteam să fac lucrul acesta a treia oară, a venit Această Precizare:
– De fapt, nu mie trebuie să-mi mulțumiți, fiică-mii, ea v-a văzut și-a început să strige „Mamaaa, uite la doamna cu părul scuuurt, vreau și eu chiloți de-ăia cu Hello Kitty, te imploor!” Deci, de unde i-ați cumpărat?
Normal că i-am arătat!
Mare dor mi s-a făcut de chiloții ăia care au văzut lumina mallului!
