Nu știu de când nu ați mai intrat într-un oficiu poștal, eu am intrat ultima dată mai degrabă recent. A fost o vreme în care îl vizitam destul de des pe unul de pe lângă Palatul Universul, pe vremea când eram cu serviciul în zonă și, o dată la ceva vreme, plecam cu fetele din birou să ne facem obscen de bogate, jucând cu toată nepriceperea la loto.
Minutele alea pe drumul în care măream pasul spre speranța că măcar pe una dintre noi o va lovi pleașca premiului cel mare și va fi darnică și cu celelalte erau miere-n suflet.
Nu, n-a câștigat niciuna niciodată și, oricum, nu despre acest oficiu poștal mă pornisem să vorbesc, cin despre un altul. Clasic, mic, înghesuit la parter de bloc, plin de oameni pestriți într-o dimineață în care, din nu știu ce motiv, un colet îmi ajunse la poștă.
Despre doamna de la ghișeu și oamenii matinali din Poștă
Mică fiind încăperea, sentimentul pe care îl trăiai când intrai era că ai nimerit într-o colonie de suricate panicate că urmează un atac nimicitor.
Un bătrânel care nu vedea bine, nu înțelegea ce formular îi este e necesar și, în general, nici nu înțelegea de ce e acolo, o întreba lucruri pe doamna de la ghișeu din cu frecvența cu care pocnesc floricelele când s-a încins tigaia suficient.
Două doamne se foiau în toate direcțiile și se încurcau una pe cealaltă, încercând să se ajute una pe cealaltă, intrau în impas, se duceau tot la doamna de la ghișeu.
Doamna de la ghișeu era un spatele unui computer cu icter (monitoarele străvechi pe care le-a lovit galbenul), cu tastatura care țocăie un țocăit care ar merita făcut ringtone, să nu uităm de la ce am pornit.
Mai erau la coadă niște domni plictisiți, niște alte doamne tot așa, plus una care nu părea nici nervoasă, nici plictisită, doar curioasă și cochetă. Avea niște bijuterii bestiale, un palton maxi care îi venea perfect, o eșarfă care era de acolo, iar asta cu eșarfele mie mi se pare o chestie foarte dificilă.
Doamna de la ghișeu era incredibil de drăguță și de răbdătoare, explica și de 10 ori, dacă de 10 ori era solicitată. Nimic n-o scotea din minți și au existat momente obiectiv înnebunitoare.
Când i-a venit rândul doamnei curioase și cochete, doamna de la ghișeu i-a zâmbit și, din năuceala aia mijlocul căreia se afla, brusc i s-au luminat ochii și a exclamat, arătând spre unul dintre inele ei:
– Doamnă, ce inel frumos aveți! Minunat este….
Doamna cochetă a zâmbit:
– Chiar vă place așa mult?
A zâmbit ca și cum i-ar fi venit o idee, l-a scos și i l-a întins peste ghișeu:
– Sigur vă vine, e reglabil. Să-l purtați cu plăcere.
Doamna de la Poștă a s-a jenat, s-a fâstâcit, a bâiguit:
– Nuunuu, vă rog, nu de-asta am zis, doar mi-a plăcut… nu-l dați jos de pe deget..
Doamna cochetă nu s-a lăsat:
– Știu, am văzut că vă place și cred că aveți o dimineață pe care eu n-aș vrea s-0 am, poate vă ajută…
Scena a fost incredibil de scurtă, iar gestul incredibil de firesc. Așa că doamna de la Poștă a acceptat inelul rapid și cu bucurie de-aia cu lacrimi în ochi, s-a ridicat de după monitorul cu icter și-a îmbrățișat-o pe doamna cochetă.
Secvența asta e în top 5 momente de fericire șidărnicie autentice la care am fost martoră și mă simt norocoasă că am fost acolo.. Era frig, ploua, n-aveam niciun. chef să fiu în locul ăla în care mă aflam de 0 oră, dar datorită acestei întâmplări, până și eu m-am simțit ca teleportată pe o plajă perfectă și doar a mea, într-o perfectă zi de plajă (asta fiind o definiție de fericire)
Sursa foto: Dreamstime
