Cel mai bun om din viața mea a apărut în cel mai negru, mai dureros și rău moment din viața mea.
Cu câteva ore în urmă, o pierdusem pe Maria. Eram la reanimare, după o cezariană de urgență. Simțeam nimic și TOT, în același timp.
În semi trezirile din anestezie, știam unde sunt, fără să-mi fie clar unde mă aflu. Îmi simțeam fiecare celulă cum zvâcnește, în vreme ce mă simțeam paralizată.
Cel mai crâncen urlet pe care l-am urlat vreodată n-avea nici cea mai mică vlagă să iasă din mine. Acum, când mi-l amintesc, mi-l imaginez sleit, prăvălit pe o dușumea și rezemat de un perete dintr-o stranie și întunecată încăpere din mine.
În nări aveam miros de durere (ce ciudat, realizez că nici acum nu-mi vine să-i zic Moarte!)
Când mijeam ochii, privirea nimerea într-o ceață gri cu dungi albicioase.
Deodată, cineva a intrat pe ușă. Cumva, am reușit să mă conectez la realitatea și concretețea spațiului și timpului. Era un domn care radia de fericire și care ținea în mână un imens buchet de flori. Entuziast, s-a îndreptat către doamna din patul de lângă mine. Abia atunci am realizat că sunt într-un salon cu două paturi, iar în patul de alături e o doamnă.
Domnul a deschis gura, din care a țâșnit o neînfrânată fericire. Îmi amintesc doar cuvintele astea două, rostite lungit: „Iubitaaa meaaaa..” Iubita lui era soția, care abia născuse.
Imediat, doamna a zis în șoaptă:
– Iubire, te rog, nu ne bucurăm acum, avem tot timpul din lume! Fetei de lângă mine tocmai i-a murit copilul.
S-au îmbrățișat lung și mut.
Am vrut să mă întorc să o văd, să o îmbrățișez și eu pentru această neașteptată și extraordinară grijă care mi-a încălzit inima aia ruptă și sloi.
Dar nu aveam nici cuvintele, nici forța să mă mișc, iar resturile de anestezic din corp m-au îmbrâncit la loc în amestecul de somn și rătăcire.
Ce m-a învățat pe mine doamna din patul de alături
20 și de ani mai târziu, doamna din patul de alături de la reanimare rămâne cel mai bun om din viața mea. Dacă stau drept să mă gândesc, și domnul este tot așa. Doi oameni care, într-unul dintre cele mai fericite momente din viața lor, s-au gândit că bucuria lor – cea mai binevenită și mai îndreptățită din Univers – ar putea adânci tristețea altcuiva.
Acest dar care mi-a fost oferit exact atunci când trăiam cea mai mare pierdere mi-a redefinit pentru totdeauna Bunătatea.
Bunătatea vine ca de nicăieri, nu e cerută și este discretă.
Nu scriu despre doamna aceasta pentru a retrăi tristețea, tristețea aceea și-a trăit viața.
Simt că, scriind, o onorez. Asta în primul și în primul rând.
Mai scriu despre acest cel mai bun om din viața mea pentru că, în ultima vreme, m-am gândit mai des la doamna de lângă mine, de la reanimare.
Amintirea aceasta a renăscut în mine cu forță în zilele când s-a defilat cu „Bunătatea” pe internet. Era atât de strigată! Și mai avea și ținte pe care le țintea.
Parada asta s-a ciocnit cu ce-am învățat eu că e Bunătatea, trăind-o în ziua în care aveam cea mai mare nevoie de ea.
Bunătatea vine ca de nicăieri, nu e cerută și este foarte, foarte discretă.
