Cred că, dintre toate ființele Universului, copiii se pricep cel mai bine să te lase fără suflare.
Bine, în logica asta, toți ne naștem cu acest talent, îl exersăm pe părinții noștri, după care ne facem mari, mai pierdem din îndemânare, devenim părinți și experimentăm de pe partea cealaltă a problemei, ca să vedem și noi cum e. Principiul compensării, în forma sa cea mai pură.
Ziua în care m-au lăsat la propriu fără suflare era perfectă zi de vară
În vara aia, cred că am dat fuga la mare în fiecare weekend. Când cu băieții, când de capul meu, să stau la plăjit și prăjit de manual, adică: aprox. 10 ore la soare, 2 frappee-uri, ceva hectolitri de apă și o carte.
Asta era varianta less răsfăț egoist, more puericultură – mamă responsabilă. A fost bestial: apa era la temperatura perfectă pentru bălăcit copii, valurile erau cât să fie distracție, nu stres, ei erau suficient de mari încât să mă pot relaxa perioada mai lungi de opt secunde.
Ne-am dus pe plajă la Modern. Eu am stat pe ăl mai mare prosop din paporniță, că nu băgaseră șezlonguri (pe care le prefer, evident), ei au stat în apă până când li s-au încrețit pieile, singurele pauze fiind cele anunțate cu „Mama, ne e foame, mie chiar îmi țipă burta, ascultă!”
La un moment dat – mai spre după-amiază, așa, am adunat catrafuesele și-am pornit spre mașină. (Aveam de adus la București vreo cinci kile de nisip -există o vârstă la care copiii adună pe corpușoarele alea ale lor niște cantități impresionante de nisip – și juma de kil de „cele mai frumoase scoici”)
Brace yourself for impact, mama!
Așadar, ziua de plajă fusese perfectă în haosul ei, iar drumul spre mașină era cu ei țopăind în față, eu târând traiste. urma să ne mai oprim undeva să mâncăm și să plecăm spre casă.
Undeva înainte să înceapă supliciul scărilor de la Modern, îi văd că se opresc un pic în față, șușotesc ceva, după care unul dintre ei vine la mine și îmi pune, cu voce cu zurgălăi, următoarea întrebare:
– Auzi, mama, eu și cu frate-miu am vrea să știm ce ai face dacă noi am veni la tine și și-am zice că vrem să o cunoaștem pe femeia aceea… cum îi zice… așa, mama noastră biologică?
În anii, îmi pregătisem un set infinit (credeam eu) de reacții pentru infinite (credeam eu) posibile conversații pe acest subiect. Evident, de-a lungul timpului, avusesem diverse alte discuții pe acest subiect. Cu bine toate.
Dar, în acea zi de plajă, n-am simțit-o că vine. Nicicum, de niciunde.
Adică nu m-ar fi surprins un pescăruș care își eliberează burta pe ochelarii mei, după care îmi zice, cu glas foarte omenesc, „Scuze, de la Instanbul mă țin, cred că mi se trage de la ceva pește dubios dintr-un balık ekmek”
Nu m-ar fi luat pe atât de nepregătite nici dacă, brusc, ar fi început să ningă, în vreme ce vremea rămânea de plajă.
Dar pentru „mama, tu ce ai face dacă noi am vrea să o cunoaștem pe femeia aceea… cum îi zice… așa, mama biologică?” nu eram gata, oricât de pregătită pentru orice, la acest capitol, m-aș fi crezut eu.
Cum se recapătă suflarea după ce copiii te lasă fără suflare
În primele secunde (sau milisecunde, habar n-am), am fost ca-n deselele alea animate în care dispare sângele din Tom și Jerry, de parcă ar fi legați la țeavă în pământ și pe acolo se scruge tot, pa!
După, am luat prima gură de aer ăn piept. Nu știu cum am reușit.
În sfârșit, am ajuns la faza 3, aia în care se articulează cuvinte. Și m-am auzit rostind calm, clar și senin (nu înțeleg de unde au apărut calmul, claritatea și aerul senin):
– Mama, dar e simplu. Mai întâi, aflăm adresa, că putem face asta. Apoi, ne urcăm toți trei în mașină și, când ajungem la blocul sau la casa unde o locui, voi îmi spuneți ori „Hai cu noi”, ori „Stai aici și așteaptă-ne”, ori „Du-te ceva mai încolo și așteaptă-ne acolo, te chemăm noi să ne ei”. Oricum ați vrea voi, așa facem. Important e să știți că o să face, exact cum vă e mai bine și că eu sunt cu voi.
A stat, s-a uitat la mine și mi-a dat peste ochi cu această replică:
– Bine, asta n-o să se întâmple niciodată, voiam doar să știm cum ai reacționa.
Dup-aia, a tăiat-o la loc la alergătură cu frate-su.
De-atunci, sunt convinsă că fiii și fiicele noastre au un mușchi special antrenat să te lase fără suflare, pe care îl încordează din când în când, ca să ne înștiințeze că pot face asta.😍
