Se apropie ziua băieților, vârsta lor e spectaculoasă (21 de ani, OMG!) și chestia asta îmi dă cumva în moalele capului; probabil din acest motiv (adică un episod cheesy de mamă) îmi tot vin în cap, zilele astea, diverse momente din viața noastră, cum ar fi cel în care am bătut un domn în tren.
Nu, nu a fost premeditat, Xena și cu Sora Treișpe au ieșit spontan pe culoar.
Așadar,
Cum am bătut un domn în tren
Era pe vremea când eu nu dețineam permis auto, copiii erau mici și în minivacanță la o bunică, la Constanța, de unde m-am dus să-i recuperez. Niște prieteni cre porneau spre Constanța mi-au oferit loc în autoturismul lor.
Semnele nenorocirii au fost încă de la plecare. Dacă nu mă înșel foarte tare, cred că acela a fost primul weekend de vară cu autostrada A2 deschisă cap-coadă, adică de la București până la chiar Constanța, iar șoferii au fost puzderie și frenetici. Atât de frenetici încât, atunci când s-au împlinit 20 de accidente în primele ore ale a acelei zile de sâmbătă, a fost luată decizia ori disperată, ori înțeleaptă de a se închide autostrada.
Drumul, care a început din București pe la 6 dimineața, a durat vreo 8-9 ore – cu blocajele de la accidentele din față, cu scosul de pe autostradă, cu slalom pe nici în ziua de azi nu-mi amintesc pe unde l-am făcut.
Când am ajuns în Constanța, m-am oprit în gară și am luat bilete de tren pentru întoarcere. 3 bilete întregi, la clasa întâi, pentru mine și pentru băieții pici (cred c-aveau vreo 7 ani). Am jurat că mă întorc cu copiii în confort și fără bătăi de cap.
Am fugit la bunica lor, am luat copiii, ne-am întors la gară, am urcat în tren. Ce frumos o să fie!, mi-am zis.
Liniște și pace vreo juma’ de drum
Copiii mei sunt, dintotdeauna, mișto și drăguți și rezonabili (nu numai pentru că sunt ai mei, ci pentru că chiar sunt😛), iar la călătoria aceea cu trenul s-au depășit pe ei înșiși. Au fost cumințeniile pământului. Am vorbit, au moțăit, s-au uitat pe geam, lucru care alimentează orice trăncănit.
Pe la jumătatea drumului, după ce șușotesc între ei, unul zice:
– Mama, putem să ne plimbăm puțin pe culoar, că am amorțit rău?
Eu, mama salon, am zis că evident că pot.
Și a început scandalul
Era „bou-vagon”, cu scaune pline de domni și doamne cu aer de „noi circulăm exclusiv cu clasa-ntâi”, genul care a posedat permis mereu.
Ai mei au mers ce-au mers pe culoar și, la un moment dau, au început să alerge. Mno.. Dar, cu ochii pe ei fiind, au ținut culoarul perfect.
Au fost mai sprinteni doar la dus, la întors, au venit agale, Când au trecut prin dreptul celei mai înțepate doamne din tren, dânsa a găsit de cuviință să-l înșface pe unul de braț din mers, să-l cât pe ce dea cu capul de scaun și să se apuce să-i țină un discurs. Pe celălalt l-a înșfăcat, semi-identic, un domn de pe celălalt rând.
Am sărit ca o panteră și m-am dus întâi la doamna:
– Cum să faceți așa ceva, doamnă? Și ce problemă aveți? Că nu înțeleg și nu mi-am luat ochii de pe ei.
Doamna, cu arțag și voce urlătoare, strigă la mine:
– Dar e inadmisibil să alerge, dragă, în asemenea hal, CE FEL DE MAMĂ IRESPONSABILĂ EȘTI?
Eu am psihic bun, dar nu perfect.
– Doamnă, nu v-au atins, nu v-au deranjat, admit că ați auzit sunetul picioarelor..
– Dragă, eu circul cu clasa întâi pentru liniște.
Aici, recunosc, m-a ispitit:
– Doamnă, circulați cu clasa întâi pentru mai mult spațiu la picioare și-n stânga-dreapta, pentru liniște vă luați bilet la sanatoriu, nu la tren.
În acel moment, celălalt domn, care smucise celălalt copil, începe să mă suduie în franceză – că „pute”, că mi-a plăcut să mă babardesc și acum sunt nesimțită, că iar „pute”… A zis „pute” de vreo opt ori.
(Între timp, băieții se șutiseră tiptil la locurile lor și se uitau cu ochii cât cepele la situație)
Am văzut nițel negru, dar nu chiar negru pâclă, i-am zis că-l rog frumoso-politicos să înceteze cu înjurături de-astea de ziceam noi în curtea școlii, când învățam franceză.
Domnul, a cărui limbă nativă era româna, de fapt, că am omis să precizez, a considerat că-i desconsider priceperea la înjurături și a început să urle și mai tare, alte 10 „pute”. M-am dus fix în dreptul lui, i-am încălcat turbat-deliberat spațiul intim ăla safe și i-am zis, privindu-l în ochi:
– Prima problemă uriașă e că mi-ați smucit copilul. A doua e că vorbești mizerabil (n-am mai mimat politețe). Dacă mai aud o singură dată un singur cuvânt urât, veți regreta.
Surprins de îndrăzneala mea, probabil, domnul s-a uitat la mine precum curca-n peleți și a tăcut.
Eu am tras concluzia pripită că ne-am înțeles. Well, nu: când m-am îndepărtat cu fix trei pași de el, s-a dezlănțuit iar cu „pute”, iar eram curva nesimțită căreia i-a plăcut barbardeala et ainsi de suite, cum ar zice traducerea automată.
Și-atunci chiar am văzut negru pâclă. M-am întors din drum cu un calm calculat și i-am dat un. dos de palmă peste gură. Așa, scurt.
În secunda unu, a înlemnit. În doi a început să tragă disperato-revoltat de celălalt pasager de lângă el, de pe scaunul de la geam (atunci am realizat că par împreună, ceva gen unchi și nepot)dar n-am zăbovit, m-am dus spre copii ca și cum mă întoceamn de la budă, nu de la pocnit un domn mitocan.
Domnul fals frațuz a chemat poliția trenului, să reclame că l-am bătut
Cât am stat eu cu băieții să fac damage control (că m-am străduit cât am putut să-i cresc în spirit pacifist și tocmai se trezise și acționase războinica din mama lor), domnul m-a pârât la controlor și m-am prins de reclamație în clipa în care doi polițiști de-ai trenului au început să se plimbe prin vagon, măsurându-mă o vreme cu atenție.
Mi-am dat seama că n-o să se întâmple nimic în procesul de deplasare a trenului, pesemne că doamnei polițiste (era și o doamnă) îi păream mai pașnică decât alerta, deci nu părea să fie necesară imobilizarea pasagerei agresive care devenisem.
Am pus mâna pe telefon, l-am sunat pe tatăl băieților, fostul meu soț, și i-am zis:
– Să știi că am bătut un domn în tren, acum mă monitorizează poliția vagoanelor, probabil în Gara de Nord voi fi așteptată.
Ceea ce, evident, s-a și întâmplat: când am ajuns cu băieții și cu papornițele la ușa vagonului, pe peron erau undeva între 5 și 7 polițiști, precizia numerică s-a estompat în timp. Între ei, tatăl băieților.
În spatele meu, mai întâi domnul fals franțuz, apoi doamna polițistă de tren.
Unul dintre polițiștii de pe peron o întreabă pe colega din tren, arătând spre mine:
– Doamna este?
– Doamna este, vine răspunsul.
Pe vreo doi polițiști din grupul extins îi umflă un râs abia ținut în frâu. Sunt cei care vin lângă mine și mă roagă să îi însoțesc spre secția de poliție din gară.
Moment în care mă dezlănțui:
– Știu că n-ar trebui să vă zic asta, dar jur că numai când îmi amintesc cum a smucit copilul și cum m-a bălăcărit mitocănește îmi vine să-i mai dau una peste gura aia spurcată.
Falsul francez explodează pe românește:
– Vedeți? În Belgia (ahh, well, Belgique, pas France!) nu s-ar fi întâmplat așa ceva. Doresc să depun PLÂNGERE PENALĂ.
M-am scuzat la domnii polițiști și m-am întors iar ff aproape de el:
– Sigur că da. Iar eu depun plângere penală că mi-ați atins și agresat copilul. În Belgia pe care o pomeniți, ați fi fost arestat doar dacă vă trecea așa ceva prin cap să puneți mâna pe copilul cuiva (era, în epocă, un mare scandal cu un pedofil belgian, am profitat la maximum și deloc subtil de context).
Ceva sublim și neașteptat s-a petrecut subit:
– Dar nu, eu nu doresc să ajungem așa departe, am vrut doar să fie o lecție de civilizație… (nu mai știu ce a mai zis, că m-am întors la polițiști)
Tot drumul, polițiștii au glumit cu mine. Foarte uman, așa. Că ei și-au imaginat, după cum suna reclamația, că i-am dat în cap cu o poșetă în care îndesasem bolovani
Am ajuns la secție, domnul a scris plângerea fără cine știe ce entuziasm, după care am auzit un domn polițist cum spune:
– Nu cred că doamna are buletinul la ea… e cu copiii, vine de la mare, nici nu pot să-mi imaginez haosul…
Tatăl copiilor s-a precipitat:
– Dar soția mea are mereu buletinul la ea…
Domnul polițist a făcu ochii maaari.
Am zis că am, doresc să fac plângere domnului româno-belgian care mi-a atins ciudat un fiu și l-a și bruscat, domnul acum insista că nu e o chestiune de plângeri, ci de principiu….
Cumva, în această combinație de ireal și răsturnare de situație s-a terminat episodul „am bătut un domn în tren”.
Am mai auzit, când ieșeam, vocea unui polițist:
„Doamnă, aveți grijă cu d-ăștia!”
Sursa foto peron: Dreamstime
