Sentimentul ăsta puternic (și periodic) că noi zilnic supraviețuim miraculos în țara aceasta a noastră l-am trăit prima dată, cu exact aceste cuvinte, Crăciunul trecut, care a fost, nu știu dacă vă mai amintiți, unul incredibil de ploios pe-aici, prin sudul țării, dar și prin est.
Fusesem cu băieții la mama, la Constanța, mamă care a umplut casa cu copii și nepoți ai ei (un lucru de fiecare dată spectaculos, fiindcă adunați suntem, inclusiv numeric, ceva remarcabil 😍).
Un pic despre cel mai gustos și neașteptat cadou de acel Crăciun
Până la drumul înapoi către casă, lucrul definitoriu pentru acel Crăciun a fost informația neașteptată că mama face vișinată. O vișinată bestială, de-aia care e dulce fără să fie prea dulce, păstrează intactă minunăția gustului de vișină și mai are și un dumnezeiesc iz de sâmbure.
Am 52 de ani și habar n-aveam că maică-mea face vișinată, am întrebat-o cât dorea să mai cresc pentru a împărtăși cu mine și informația, și băutura, am râs, tot n-am înțeles cum e posibil să nu știu, dar mi-a dat o sticlă pentru acasă, am trecut peste nedreptate și ne-am văzut mai departe de Crăciun cu hărmălaie.
Nu-mi prea place să conduc pe ploaie pe străzile și autostrăzile astea superbe (tocmai fiindcă sunt superbe, evident) și, când am auzit că se întețește, în dimineața zilei nr. 2 de Crăciun am plecat spre casă.
Până la necaz, singura problemă a fost playlistul meu de mașină
A fost un drum obișnuit pe A2: băieții au făcut mișto de playlistul meu de mașină, care ține vreo 435 de kilometri și care sare de la David Bowie la Bruno Mars, pe urmă fuge la Amy, trece pe la Bruce Springsteen în drum spre Robin and The Backstabbers, pe urmă au făcut cu rândul la somn și trăncănit despre ORICE (dar mai ales oferte de a mă salva muzical)
Nasolia ploii n-a fost așa nasoală pe autostradă, că autostrada era goală. Na, normal, 26 decembrie e zi de vișinată, țuică, vin, caltaboși, sarmale, cozonaci și răcitură, nu de condus.
Am trecut cu bine și de bucata infectă de Centură dintre A2 și Otopeni, până să intri pe ceea ce se poate numi „bucata teoretic super, două benzi pe sens, drum de viteză”.
Rapid, au început să apară oceanele din giratorii și lacurile de pe banda 1.
În giratoriul de dinainte din Cosmopolis, am intrat pe semi uscat și m-am pomenit subit, în curbă, cu mașina în apă până la buric. Am făcut cruce cu limba-n ceru’ gurii și-am sperat că, în următorii 5-7 metri, n-o să ajungă în apă până la gât. N-a ajuns, am dat să mă bucur, dar la câteva zeci de metri mai în față, pe Centură, mă aștepta Big Capcana: un gropălău imens pe juma din banda 1, pe care mă aflam, și un pic pe 2.
Pe banda doi, fix atunci, venea din spate un cârd de mașini (probabil singurul cârd de mașini de pe DNCB din acea zi). Iar cealaltă jumătate de banda 1 era inundată, deci o situație de-aia spre care, dacă te duci, poți să te aștepți la orice. Așa ca am înfipt mâinile în volan, am ținut drept, am slăbit ușurel viteza (care oricum nu era cine știe ce, că nu-s vitezistă, dimpotrivă) și-am sperat să scăpăm cu bine.
Pană dublă instantaneu. N-are rost să spun cum am reușit să plecăm de-acolo în a doua zi de Crăciun în care nu că nu răspunde nimeni la telefon să te tracteze, nici telefonul n-ar răspunde la telefon dacă ar fi însuflețit.
Vreo 3-4 zile după, pe grupurile de șoferi din zonă, oamenii se fleșuiau online unii pe alții, să se ducă vestea că există acea Big Huge Capcana în care picasem și eu. Și s-au mai întâmplat multe cauciucuri sparte până când au cârpit-o.
Diverse alte situații în care cred că supraviețuim miraculos
În zilele alea, mi-au trecut prin fața ochilor toate gropile de pe șosele cu care m-am obișnuit. Toate bucățile de drum de mare viteză de pe care dispar, brusc, marcajele.
Toate avertizările „Atenție, cade tencuiala!” care ar presupune că, avertizați astfel fiind, problema e rezolvată, dacă și-a picat un balcon în cap e vina ta, ai fost avertizat și-ai ignorat.
La copacii care cad pe mașină sau pe om în mers.
Dar cel mai puternic am trăit sentimentul ăsta că zilnic supraviețuim miraculos în țara asta a noastră când a fost nenorocirea din Rahova, care ne-a deschis fereastra spre o putreziciune colosală.
Fiindcă oamenii aceia din bloc au reclamat insistent problema. Zile înainte. S-au speriat, s-au îngrozit, au cerut ajutor în toate direcțiile în care se putea cere ajutor, a trecut pe-acolo toată lumea responsabilă cu evitarea unei nenorociri. Și toată lumea a trecut degeaba.
Într-un context minimum normal, nu există să duhnească a mercaptan un cartier, să vină Distrigazu’, ISU, MISU, PISU, să manevreze un robinet, să pună o sârmuliță (numitul sigiliu, cel interpretat drept măsură de siguranță, ceea ce NU E!) și să plece.
Din fericire, cei mai mulți dintre noi scapă. Supraviețuim miraculos zilnic.
Probabil că scăpatul ăsta poate fi considerat o parte bună a lucrurilor și probabil că de-asta suntem cu mințile mai la locul lor decât ar fi cazul.
