Cred că teama de o boală rea de tot – unde „cancer” sună foarte rău sau poate chiar cel mai rău – ne vizitează pe toți la un moment dat.
Că poate să apară foarte neașteptat și foarte aproape de tine și îți amintești, brusc, cât de fragili și lipsiți de orice scamă de control suntem, de fapt.
Că trece timpul și te lovește în moalele capului realitatea „well, soro, vezi că acum ești și tu în zona de vârstă de risc” (și habar n-ai când naiba s-a deschis ușa aia).
Chiar cred că teama asta de o boală cum e cancerul poate să dea târcoale oricui, la un moment dat.
La mine, a făcut-o în două feluri: unul teoretic, atunci când s-a îmbolnăvit cineva foarte drag (și, printre altele, a născut în mine întrebarea „OK, tu ce-ai face dacă?…”, și unul foarte concret, care mi-a dat două palme peste ochi, ca să nu mă mai îngâmf veci că-s neînfricată.
Cum am ajuns de-am crezut că am cancer
Vârsta mea e aia care e, 50’s, iar The Fifties vin o tonă de chestii senzațional de bune, și nu bravez. De exemplu, au dispărut ca prin minune puzderie de lucruri care mă speriau, mă îngrijorau, mă înnebuneau pe la 20, 30, chiar și pe la 40.
M-am prins că accept mult mai ușor lucrurile exact așa cum sunt, inclusiv pe mine (asta e o brânză mare!), că nu mai bat câmpii în capul meu cu o grămadă de lucruri care-mi păreau extrem de importante, dar care sunt, de fapt, mizilicuri. Sau cel puțin așa le văd acum, ele or fi (sau s-or închipui) în continuare cruciale, dar a rămas doar treaba lor.
Deci, partea senzațional de bună s-ar putea numi, generic, un fel de „pacea cu omul însuși, aia e, viața e așa cum e”.
Pe partea cealaltă sunt niște schimbări foarte mari și puternice cu și în corpul omenesc. Nouă, fetelor, ni se trage de la prietena noastră menopauza.
Red (Bad) Flags
Pe menopauza mea mi-am imaginat că am dus-o foarte bine pe picioare vreo trei ani, până când s-a prins soră-mea că asta e doar închipuire (nu, eu nu m-am prins, încă trăiam în filmul în care acest corp al meu, foarte viguros tăvălit la viața lui, dar foarte rapid recuperabil, va face pe vecie giumbușlucuri salvatoare, fără niciun fel de sprijin)
Soră-mea m-a trimis la o endocrinoloagă fenomenală, care m-a trimis să-mi fac un cârnat de analize. Am fost uimitor de ascultătoare, am dat fuga de parcă mi-ar fi făcut cadou un bilet în țările calde, plus rezervare într-o căsuță de vis de pe o plajă perfectă.
Rapid, au început să bipăie rezultatele. Și au venit ecografiile. Și au început să fâlfâie steaguri roșii, scor 4 (la 5 ești pacientă), pericol major, cancer.
Când stăteam întinsă pe masa aia și auzeam cuvintele și tonul și respirația doctoriței care mă ecografia, cam 10 minute am fost paralizată de frică. Scenariul ăsta venise de niciunde și venise ca ciocanul lui Thor. Adică, na, io mă dusesem să-mi fac analize ca să-mi facă dozare hormonală bioidentică, nu să aud Așa Ceva.
A urmat un maraton de investigații suplimentare. În total, două săptătmâni de incertitudini, doar scenariul „E ff posibil să ai C”.
Prima dintre cele două lecții
Frica s-a manifestat în câteva feluri: amorțeală în corp – inclusiv cap, epuizare și ispita renunțării la orice, peste care se năpusteau secvențe imaginare și foarte cinematografice cu copiii în acest context prăpăstios. Rău.
Apoi, fight mode: ok, operație/operații, am mai pățit. Ok, cam știu cum e viața fără sâni (mă rog, cu sâni mici), IAR MIE ÎMI STĂ BINE ȘI CHEALĂ.
Când capul meu a rostit în capul lui aceste cuvinte – mie îmi stă bine și cheală – a venit a doua lovitură de ciocan Thor: „Auzi, soro, ce pisici zici aici? Ce cheală și de ce cheală?? Deocamdată, n-ai absolut nimic. N-ai niciun cancer până când nu ai un diagnostic de cancer.”
Acest adevăr foarte simplu, complet inaccesibil mie până atunci din cauza fricii, mi-a reașezat creierul cât să traversez decent drumul până la verdictul final, de după maratonul de investigații. Care a fost bun, slavă ceriului, inclusiv la repetat investigații după câteva luni.
Asta a fost prima mea lecție: că n-am nimic până când, eventual, am. Negru pe alb. „Deocamdată, e DOAR suspiciune. O să vezi dacă nu-i doar atât. O. SĂ!”
Și cealaltă lecție
Cealaltă lecție e aia cu „scenariu vs realitate”. Când teoretizam posibilitatea îmbolăvirii de boala cancer, eram convinsă că voi accepta, că voi porni, ca-n clișee din niște filme îndoielnice, într-o ultimă călătorie (ideal din plajă-n plajă), să mă bucur de câtă speranță de viață mi s-ar fi comunicat.
Aveam și argumentele:
Deoarece cancerul e o boală care chinuie nu numai pacientul, ci și oamenii din preajma lui.
Deoarece cancerul este (sau e o probabilitate mare să fie) o boală care sărăcește.
Deoarece, desigur, „eu nu voi face astea nici celor pe care îi iubesc, nici mie”
Aiurea! Când m-am auzit zicându-mi „Mie-mi stă bine și cheală”, mi-am dat seama că habar n-aveam cât de mult îmi doresc să trăiesc.
Și că, de fapt, habar n-am ce-aș face într-o situație până nu aterizez în situație,
Viața e mișto. Uneori grea, uneori nedreaptă, uneori complet razna, alteori neașteptat de plină de bun. Deci, mișto.
Viața e așa cum e.
PS Poza asta e din ziua în care așteptam verdictul final. Cred că m-am dus acolo unde mi-e cel mai ușor să aștept un verdict.
