Undeva în viața asta a mea, am făcut o trecere smucită de la „dar eu nu pot decât argint” la „vai, ce superb e acest cataroi auriu, eu numai așa ceva voi purta” și naiba s-ar fi gândit că, probabil, aș putea fi arestată din cauza acestui aspect strident al superficialității pe care o manifest des.
„Dar să știți că nu-s așa grele cum par”
Se făcea că eram prin trafic, prin București, și m-a tras pe dreapta un domn polițist, în timpul efectuării unui control de rutină.
Am tras frumos pe dreapta, am zâmbit ca și cum m-aș fi bucurat că am fost trasă pe dreapta, am deschis geamul și-am auzit o voce mega neutră:
– Bună ziua, sunt agentul Polițistul Dumneavoastră Preferat, actele dvs., vă rog!
Am scos toate actele care se scot în asemenea împrejurări și, când am i le-am întins, am auzit un foarte apăsat și intrigat „DUUUAMNĂĂ?!?”
În clipa aia, chiar m-a luat fior de stres:
– Dar știu sigur, sigur că actele sunt în regulă, am bălmăjit, în timp ce simțeam cum renaște în mine frica ancestrală de polițiști.
Dar stresată eram doar eu, polițistul era relaxat și amuzat. Zice:
– Nu, doamnă, nu despre acte e vorba, dumneavoastră umblați cu Chestiile Acelea pe mâna dumneavoastră?
În vreme ce se crucea astfel, arăta spre brățara mea „capăt de balustradă” și spre inelul (cu care, într-adevăr, poți provoca neplăceri fizice, dacă gesticulezi cu neatenție).
Apoi, tot amuzat, a continuat:
– Cred ar putea intra la arme albe.
Singura replică pe care am fost capabilă să o rostesc a fost: „Dar să știți, domnule polițist, că nu sunt așa de grele cum par!”
Ne-am luat rămas bun într-o atmosferă amiabilă, am pornit din nou la drum (am dat și semnal, în ciuda tulburării), după care, vreo 3 kilometri, în capul meu și-a făcut de cap aceasta uluire: „Cum naiba să zici «Dar să știți, domnule polițist, că nu-s așa de grele precum par»?” Ca să-l fac pe gând să tacă, am dat muzica tare, dar n-a ajutat cine știe ce.
Mai e și greu de purtat, dar NU CONTEAZĂ
Adevărul e că-s foarte, foarte greu de purtat. Și Dumneaei, și inelușul
Pe brățăroaia aceasta – una dintre cele vreo patru gigantice și strălucitoare cu care m-am înzestrat, am bunghit-o într-un raft de magazin de mall. Cred că i-am simțit prezența din magazinul alăturat.
M-am dus la ea ca struțul la mărgea. Cred că eman un anume aer ciudat, că de câte ori îmi cășună subit pe vreo podoabă ori buleandră și mă fâțâi cu ele pe la vreo oglindă (sau geam) de magazin, lângă mine apare, ca duhul din lampă, ori o vânzătoare, ori o altă cumpărătoare și aud „Dar, vaaai, ce vă prinde, e exact genul dvs.” Sigur că o iau mereu ca pe un compliment.
Brățăroiul ăsta care cântărește cât un castron cu tot cu supa cremă din el este la fel de dificil de purtat ca și inelul baban cu negru și auriu și cu rotocol prea lat, care ține degetele nefiresc de crăcănate.
O dată pe lună, îmi zic „Dar de ce ar fi asta o opreliște?” și ies cu ele din casă, plină de încântare 😍
Undeva în zare e și inelul care ține degetele crăcănate
