Centrala a crăpat aseară, undeva după ora 8, după ce avertizase scurt de vreo două-trei ori, dar prea scurt și prea disparat ca să pun mâna pe telefon la primul semn (sau poate că așa mă amăgesc eu acum, foarte probabil). La nostalgie și nostalgici după comunism nu m-am gândit deloc atunci, ci dis-de-dimineață, încă de dinainte să mă preseze pisica să-mi fac mai repede cafeaua, ca să pot să mă concentrez asupra nevoii matinale ale Majestății Sale, plicul.
Aseară, eram mult prea ocupată și cu enervarea pe mine (că n-am acționat mai repede) și pe situație, și cu telefoane disperate după reparație. Din fericire, acum câțiva ani am descoperit o firmă de intervenții senzațională (am salvat-o în telefon Service Mega Bestial Centrală), cu call center nonstop, iuțeală în programări, decență în preț și oameni foarte drăguți și pricepuți.
A fost atât de intensă ora de după momentul „a crăpat centrala” încât, după programarea reparației, am adormit cum îmi imaginez că adoarme un narcoleptic subit și fără să realizeze că li s-a întâmplat.
Dimineață, în schimb…
Cum mi-au ajuns dimineață în cafea niște amintiri din comunism
Mai întâi, nu cred că m-a trezit alarma (nici nu îmi amintesc să fi sunat), ci o bucățică de cearceaf răcit peste noapte. M-a trezit senzația aia de rece care străbate fulgerător pielea și atinge instantaneu osul. Undeva pe la gleznă era asta.
M-am ridicat și frigul m-a înșfăcat cu toate brațele lui ca de caracatiță. În baie, frigider, apa – ca de la frigider. Și pasta de dinți se răcise în tub. Sigur că știu că nu-i miezul iernii.
Am fugit și-am pornit aerul condiționat pe heat, mult heat (e în hol, că așa recomandase împărțirea casei, nu-l lăsasem peste noapte..)
Am dat drumul la cafea, am luat mâța în brațe, recunoscătoare pentru temperatura corpului ei cu două grade mai mare decât temperatura corpului omenesc și mi-am dat seama cât de puțin rezist la frigul din casă, deși am crescut cu ger în casă. „Nu mă atinge, că ești sloi!” era una dintre disperările strigate în mod obișnuit într-un apartament de bloc din comunism.
Când frigul era ceva obișnuit, nu rezultatul dezastrului „a crăpat centrala”
Din cauza frigului din casele anilor ’80, cei mai răi din comunism, mama ne îngrămădea câteodată în bucătărie, unde pornea cuptorul și îi deschidea complet ușa, ca să ne încălzim. Noi dormeam, ea veghea și focul, și pe noi.
Dar acest răsfăț nu era posibil prea des, că se consuma butelia și puteai aștepta reîncărcarea o săptămână, două.
Reșoul sau radiatorul erau soluții doar când era curent, dar foarte des nu era, că se tăia zilnic. Cu orele.
În bănci, eram niște gogoșari încotoșmănați și dotați cu mănuși
Dormeam cu ștrampi trași peste pantalonii de pijama, aveam obiectul de îmbrăcăminte indispensabil numit „bluză de piele”. A, uneori, se impuneau și șosete flaușate peste.
Mamele și bunicile tricotau nonstop veste și pulovere groase. Vesta era, iar, ceva de stat în casă nelipsit de pe om.
La școală, iarna, plecam deseori cu pijamale pe sub ștrampi pe sub pantaloni matlasați. În partea superioară a corpurilor de copii se găseau maieu, bluză de corp, maletă (sau helancă, depinde de areal:). Abia peste toate acestea venea uniforma. În bănci, eram armate de gogoșari și cârnăciori înfofoliți,
În clase era, evident, tot frig. Mai frig decât în case. Normal, spații mai largi, un perete întreg cu geamuri. Scriam cu mănuși.
Eram în generală când tatăl unei colege n-a mai răbdat dârdâitul copilului său și nici pe-al celorlalți copii și, după un „complot” cu învățătoarea și cu directoarea, ne-a montat un godin în clasă. Puțea foarte rău, scotea și un mare fum, dar eram cei mai norocoși și mai fericiți și mai încălziți copii din școală.
Pe măsură ce îmi aminteam astea dimineață la cafea, în casa mea în care aseară a crăpat centrala parcă se făcea tot mai cald, inclusiv în baia pe care aerul condiționat n-are cum să o încălzească nici dacă, la revizia anuală, i s-ar oferi superputeri. „Soro, îți dai seama că ai luat-o razna că n-ai apă caldă și căldură maximum 24 de ore? Și e abia noiembrie cu vreme okish, nu-i zi de gerul Bobotezei!”
Apropo de apă caldă: când eram eu copil în comunism, „baia la cap” se făcea o dată pe săptămână, în ziua din săptămână în care era apă călâioară sau, miracol, chiar caldă.
Ah, și frigul de la practica agricolă
Acum e noiembrie. Când eram eu copilă și adolescentă, acum era încă în toi perioada de practică agricolă. La început de fiecare an, timp de o lună și ceva, uneori aproape două, copiii nu făceau școală, făceau agricultură.
La noi în Dobrogea, ne duceau îndeosebi la depănușat porumb, la recuperat cartofi, la cules sfeclă sau, cei mai norocoși, mergeau vara la struguri. Că „legea” de puericultură cu agricultură se aplica și în vacanța mare.
Sigur, în mare măsură, noi ne distram în practică. Mâncam unii de la alții ce reușeau să ne pună mamele la pachet (multe feluri de zacuști am mâncat atunci).
Sigur iar, cred că e în natura copiilor să de bucure de orice zi fără școală. Dar:
Ne speriam de moarte când răpciuga de autobuz, care ne aduna din curtea școlii, huruia mai tare sau rămânea în pană pe vreo miriște. Era plin ochi de copii, stăteam câte 4, 5 pe două scaune, restul direct pe jos.
Grămezile de porumb pe care ne cocoțam ca să depănușăm știulete cu știulete erau dotate, negreșit, cu șoareci. Ne cam speriam și când se ajungea la momentul „atenție, ies șoareciii!”. Într-o zi, un coleg a avut o idee strălucită: să acoperim cu pănușe restul cel mai împuțit din grămadă de porumb. Am crezut că am scăpat, dar a venit diriga de la vremea aceea și a început să dea cu piciorul în ea, când au sărit primii știuleți sfrijiți, după care a urlat la noi că „ne bagă la sabotaj”.
La sfeclă era nasol rău. La sfeclă am ffnxost în generală, printr-a șasea, cred. Era îngrozitor de frig, picura picuri mici și deși, noi trebuia să o smulgem din pământ și să îi rupem tulpinile și frunzele. Nu știu dacă știți, dar aceste părți componente ale plantei sunt foarte tari și tăiecioase. Aveam mâinile rupte și pline de răni și de sânge.
Cea mai neagră amintire din practică rămâne, totuși, cea de la recuperări de cartofi, împrăștiați pe un câmp despre care eram convinși că nu se sfârșește nicăieri. Eram în mijlocul lui când a început să ningă. Autobuzul era atât de departe că nici nu se mai zărea. Am început să dârdâim de ni se clătinau capetele. Unii au început să plângă. Diriginta alerga de la unul la altul și ne lua în brațe, să ne încălzească. Plângea și ea. Plângea cu nervi și frustrare. „Nu de-asta m-am făcut profesoară, NU M-AM FĂCUT PROFESOARĂ CA SĂ ÎMBOLNĂVESC COPIII OAMENILOR”, i-a spus printre dinți unei alte profe care era cu noi. S-au luat în brațe una pe alta, plângând amândouă. Două femei extraordinare, răpuse de nebunia, abuzul și absurdul unei lumi.
Pe toate toate astea și pe încă alte o sută mi le-am amintit la cafeaua din dimineața de după ce mi-a crăpat centrala, când mi se părea îngrozitor ce-am pățit și ce trăiesc, până când mi-am amintit sus-pomenitele.
Iar asta e doar un pic din ce am trăit în comunismul după care tânjesc mulți, unii poate netrăindu-l, alții poate că uitând.
Uitând frica, întunericul, sărăcia cruntă, cele câteva modele de haine urâte de prin magazine și ceața gri care plutea peste toate.
PS Poza asta e din ziua în care m-a făcut pionieră, eveniment extrem de important în viața elevului din comunism.
Eu sunt ochelaristă de la 3 ani. La evenimentele importante din viața elevilor din comunism – cum ar fi ziua cravata roșie ori defilările omagiale – ochelarii erau dați jos cu câte un gest ferm. Deoarece copiii din comunism erau perfecți în poze, nu ochelariști.
Am fugit, că m-a sunat oamenii de la Service Mega Bestial Centrală, în câteva ore scap de dârdâitul din casă.
Problema uriașă de aseară mi se pare azi incredibil de simplu de rezolvat.
Poate vrei să citești și:
