Anamaria Lembrau

Centrala a crăpat aseară, undeva după ora 8, după ce avertizase scurt de vreo două-trei ori, dar prea scurt și prea disparat ca să pun mâna pe telefon la primul semn (sau poate că așa mă amăgesc eu acum, foarte probabil). La nostalgie și nostalgici după comunism nu m-am gândit deloc atunci, ci dis-de-dimineață, încă de dinainte să mă preseze pisica să-mi fac mai repede cafeaua, ca să pot să mă concentrez asupra nevoii matinale ale Majestății Sale, plicul. Aseară, eram mult prea ocupată și cu enervarea pe mine (că n-am acționat mai repede) și pe situație, și cu telefoane disperate după reparație. Din fericire, acum câțiva ani am descoperit o firmă de intervenții senzațională (am salvat-o în telefon Service Mega Bestial Centrală), cu call center nonstop, iuțeală în programări, decență în preț și oameni foarte drăguți și pricepuți. A […]

Cred că, dintre toate ființele Universului, copiii se pricep cel mai bine să te lase fără suflare. Bine, în  logica asta, toți ne naștem cu acest talent, îl exersăm pe părinții noștri, după care ne facem mari, mai pierdem din îndemânare, devenim părinți și experimentăm de pe partea cealaltă a problemei, ca să vedem și noi cum e. Principiul compensării, în forma sa cea mai pură. Ziua în care m-au lăsat la propriu fără suflare era perfectă zi de vară În vara aia, cred că am dat fuga la mare în fiecare weekend. Când cu băieții, când de capul meu, să stau la plăjit și prăjit de manual, adică: aprox. 10 ore la soare, 2 frappee-uri, ceva hectolitri de apă și o carte. Asta era varianta less răsfăț egoist, more puericultură - mamă responsabilă. A fost bestial: apa era la […]

Cred că teama de o boală rea de tot - unde "cancer" sună foarte rău sau poate chiar cel mai rău - ne vizitează pe toți la un moment dat. Că poate să apară foarte neașteptat și foarte aproape de tine și îți amintești, brusc, cât de fragili și lipsiți de orice scamă de control suntem, de fapt. Că trece timpul și te lovește în moalele capului realitatea  "well, soro, vezi că acum ești și tu  în zona de vârstă de risc" (și habar n-ai când naiba s-a deschis ușa aia). Chiar cred că teama asta de o boală cum e cancerul poate să dea târcoale oricui, la un moment dat. La mine, a făcut-o în două feluri: unul teoretic, atunci când s-a îmbolnăvit cineva foarte drag (și, printre altele, a născut în mine întrebarea "OK, tu ce-ai face dacă?...",  […]

Cel mai bun om din viața mea a apărut în cel mai negru, mai dureros și rău moment din viața mea. Cu câteva ore în urmă, o pierdusem pe Maria. Eram la reanimare, după o cezariană de urgență. Simțeam nimic și TOT, în același timp. În semi trezirile din anestezie, știam unde sunt, fără să-mi fie clar unde mă aflu. Îmi simțeam fiecare celulă cum zvâcnește, în vreme ce mă simțeam paralizată. Cel mai crâncen urlet pe care l-am urlat vreodată n-avea nici cea mai mică vlagă să iasă din mine. Acum, când mi-l amintesc, mi-l imaginez sleit, prăvălit pe o dușumea și rezemat de un perete dintr-o stranie și întunecată încăpere din mine. În nări aveam miros de durere (ce ciudat, realizez că nici acum nu-mi vine să-i zic Moarte!) Când mijeam ochii, privirea nimerea într-o ceață gri cu […]

Sunt Anamaria, o femeie +50 de ani care muncește de la -20 și trăiește din scris. Dar cu textul ăsta am pățit ce n-am pățit niciodată în viața mea: scriu, șterg, scriu, șterg, pun pauză, scriu, șterg, mă enervez, iar pauză, apoi iar mă pun să scriu, din nou șterg.... În final, iaca, scriu 💪 Și am scris, în decenii de joburi, despre orice, sub toate formele (știri, editoriale - zise și "mărgici" - proiecte, campanii....) Am scris despre necazuri, despre bucurii, despre politicieni tembeli, despre iluzii cu politicieni, despre reușite, despre apocalipse (scuze, dar da), despre răpiri, despre copile violate de juma de sat cu anii, despre corupție, despre târguri și veselii de Crăciun, despre alegeri, despre oameni remarcabili și tăntălăi ticăloși, despre frustrare, despre speranță, despre durerea aia a mai dureroasă, despre mânie, despre neputințe, despre știință, despre […]